Săptămâna italiană

Săptămâna italiană

Mă uit la Eurosport, la Slalomul masculin de la Madonna di Campiglio și apuc, în scurtele pauze dintre evoluțiile concurenților, să fur priveliști cu pârtia pe care m-am dat și eu, cu gradenele de jos acum pline de oameni, sau cu fermecătoarea stațiune din vale ce acum, noaptea, doar se ghicește. Amintirile completează peisajul ascuns de întuneric, cu pârtiile de pe versantul opus: de la Passo del Groste, până la superba Spinale Diretissima, pârtii pe care am schiat în martie în Săptămâna Italiană sau, mai pe românește, Italian Week by Winter Tour. Și mă ia o nostalgie, mai ceva ca în povestirile lui Creangă. De mult vroiam să scriu articolul ăsta, dar n-aveam punctul de plecare, ceva care să mă facă să mă așez în fața tastaturii….,
Când mă gândesc la Italian Week, un cuvânt îmi vine, obsesiv, în minte. E cuvântul care definește, cred eu, atmosfera cu totul specială de acolo. Bine, nu o mai întind: „tabără” e cuvântul cheie. Pentru că tot ce mi s-a întâmplat acolo a fost exact ca în taberele în care mergeam pe vremuri. În cele mai faine, de fapt. Tabără înseamnă zâmbet colectiv, înseamnă o complicitate veselă și sentimentul ăla special de libertate într-un cadru în care, de fapt, te simți în siguranță, ocrotit. Nu știu când am început să trăiesc acest sentiment: când am văzut o seamă de adulți implicându-se cu un entuziasm copilăresc într-un Tresure Hunt cu niște indicii imbarligate gândite de Dragoș și cu răsturnări de situație imaginate de Tibi. Sau când m-am implicat, la rândul meu, în competiția de fotografie inedită, jurizată de nume importante ale industriei imaginii în România. Sau când Piko a început să mixeze în sala de lângă recepție, spre disperarea lui Tibi care se gândea că va avea probleme cu gazdele sau cu ceilalți oaspeți din complex. Sau la film, seara, pe marginea pârtiei, când, înveliți în pături am văzut cu totul altfel producția “The Fourth Phase”. Sau când am râs cu lacrimi la coborârea haotică cu torțe, pe schiuri, pe pârtie, după petrecerea extrem de reușită de la Malghet Aut. Am și acum urme de ceară pe mănuși și pe geaca de schi și mă felicit că am luat-o prevăzător înaintea celorlalți. În spatele meu, la lumina torțelor, se petreceau lucruri interesante: ciocniri, căzături și multe altele, rămase, din fericite fără urmări “fierbinti”. Dacă mă gândesc acum mai bine, sentimentul de tabără cred că mi s-a cristalizat după ce am ajuns acasă, când îmi aminteam zâmbind de toate astea. Atunci eram prea ocupat să mușc cu poftă din tot ce mi se oferea și să profit la maxim de prezența într-una din stațiunile legendare ale Italiei și ale Europei.
De fapt, să spun drept, nu stăteam chiar în Madonna di Campiglio, ci peste munte, în Folgarida. Un lucru bun, pentru că altfel nu am fi schiat și pe Val di Sole, ci ne-am fi limitat la cei 150 de kilometri de partie din jurul cochetului orășel situat la 1550 de metri altitudine. Ar fi fost păcat, pentru că și dincolo am găsit câteva pârtii excelente. Pe una dintre ele, Azzura, e situat Complexul Nevesole unde se cazează participanții la Italian Week. Frumos, elegant, cu apartamente mari și bine dotate, aflat chiar pe marginea pârtiei, Nevesole ar trebui să satisfacă pretentile tuturor celor care vin la acest eveniment. Într-unul dintre cele trei corpuri de clădire este și un mic restaurant cu bucătărie decentă și un bar, iar în complexul de lângă, chiar pe partie, este o terasă specializată în produse la grill. Mușchiul de vită e delicios, dar nici burgerii, coastele și celelalte lucruri din meniu nu sunt de lepădat. Mă opresc puțin, trebuie să trec prin bucatarie…. Și dacă vorbim despre mâncare, sunteți în Italia, se mănâncă bine aproape oriunde, dar pe pârtie trebuie să încercați pizza de la micul restaurant de pe Monte Spolverino. E ceva deosebit.
Vă mai spun câte ceva despre pârtii și închei. La Folgarida, trei pârtii mi-au atras atenția: Azzura, o albastră lungă, frumoasă, destul de rapidă pentru ca în alte locuri să fie considerată roșie și pe care am prins-o de fiecare dată cu suprafața impecabil pregătită, Belvedere, o roșie asemănătoare cu Azzura și, în sfârșit Folgarida Nera, o neagră cinstită, care nu-ți oferă surprize, chiar dacă are câteva porțiuni “oarbe” și pe care, când e bine pregătită (nu se întâmplă tot timpul), poți stabili adevărate recorduri de viteză. La Marileva se remarcă Panciana, lungă și nu foarte solicitantă, dar cam aglomerată. Însă, cea mai frumoasă partie de pe acest versant, din punctul meu de vedere, se numește Mastellissima, o prelungire mai rapidă și mai nepopulată a unei alte pârtii frumoase: Mastellina. Ideea e să le parcurgi pe amândouă, fără opriri dacă se poate.
Dincolo, la Madonna, cel mai mult mi-au plăcut pârtiile din zona Cinque Laghi. Câteva roșii lungi, plus o „neagră” abruptă și îngustă, pentru senzații tari de dimineață. De fapt, aici se află și pârtia de la care a pornit acest articol, Stadionul de Slalom cum îi spun italienii, pe care se desfășoară, în nocturnă, etapa de Cupă Mondială câștigată dramatic anul acesta de Marcel Hirscher, în ciuda unei imense greșeli în manșa secundă. Ce e inedit aici, e că intri pe această pârtie prin poarta de start, unde ți se face și o poză pe care poți, ulterior, să o descarci de pe site-ul oficial al stațiunii. Mie mi-a făcut Tibi poze, nu am mai stat să aud bip-ul de start.

Pe versantul opus, la Passo del Groste, merită să urci doar daca îți plac pârtiile ușoare. Albastru peste tot, pârtii late, puțin înclinate, adrenalina a rămas în gondolă. Totuși, peisajul merită să faci efortul de a urca acolo măcar o dată . Plus că, pentru amatorii de trick-uri, aici e amenajat Snow-Park-ul, așa că ,în cazul lor, adrenalina se pune la pachet cu frumuseatea munților.

În capătul văii, spre Pinzolo, descoperi un munte cu pârtii minunate: roșii și negre, lungi, solicitante, din acelea care fac să gâfâi zâmbind când ajungi jos. Tulot și Competition mi-au rămas la suflet , dar nu fost una care să nu-mi placă.

 

Dar pârtia care mă face cel mai mult să visez la o reîntoarcere la Madonna di Campiglio se numește Spinale Diretissima, o succesiune de ziduri cu diverse orientări și înclinații, legate de porțiuni mai ușoare, care mi-a adus aminte de Black Mamba din Kaprun. Doar că italianca nu chiar atât de nărăvașă, e mult mai lungă și ceva mai previzibilă, nu te forțează din prima să fii defensiv. Nu am prins-o cu cea mai bună suprafață, dar nu-i nimic: e un motiv în plus să-mi propun să revin la Madonna di Campglio. Și o să o fac probabil în cadrul The Italian Week 2018, între 10 și 17 martie.

Andrei Huțanu

Lasă un comentariu

Scoala Romana de Ski
dannyungurracing
sacalatorim.ro.
© 2018 SKIPASS Magazine