„HAI FATTO LA STAGIONE?” Confesiunile unui monitor de schi

„HAI FATTO LA STAGIONE?” Confesiunile unui monitor de schi

Florian-Rareș Tileagă

 În Italia, în bucătăria hotelului în care lucram ca spălător de oale, fiecare zi începea la fel: cu un ștampăl de espresso, cu ochii cârpiți de somn și cu discuții leneșe între colegi care n-aveau niciodată chef de lucru. Fiecare știa ce are de făcut, în bucătărie, în sala de mese sau pe etaj, și fiecare știa că e doar o zi de stagiune. Una din multele și interminabilele zile de stagiune, toate la fel, toate trase la xerox ca într-un documentar cu oameni pe plantație. Și nu credeam, în clipa fericită în care am părăsit pe veci munca silnică din Italia, că voi mai face vreodată stagiune și că voi mai auzi din nou întrebarea: „hai fatto la stagione?” Numai că pe românește: „bă, ești tot la Șureanu?

Da, sunt tot la Șureanu. Mă aflu aici de peste două luni, mai mult decât în oricare alt sezon, iar schiurile, clăparii și geaca mea de monitor prezintă deja urme avansate de uzură. Acea uzură pe care numai purtarea zilnică, de dimineața până seara, prin viscol, ger sau ploaie, o poate genera. Mă aflu aici, între cotele 1.400 – 2.010, unde drumul cu gheață, câinii de lângă căbănuță și soba care scoate fum pe la ușiță alcătuiesc un peisaj care, culmea, mă trimit cu gândul la litoralul italienesc. Aceleași habitudini colegiale, aceleași nervozități de sezon, același ritm horror de muncă, pe bani mulți dar cu picuri de sudoare pe care numai asudatul îi știe. Aici, nisipul e alb iar canicula e cu țurțuri.

 

Il lavoro

 Cel mai greu e dimineața, în parcare, când ajung la pârtii și îmi închid clemele de la clăpari. Nu știu ce mă așteaptă în următoarele șase ore de schi, deși rețeta o cunosc pe de rost: încuiat mașina, luat schiurile în spate, urcat trepte spre teleschi, dat mâna cu oamenii de acolo, făcut cunoștință cu elevii de ora 10.00, rugăciune scurtă spre cer, în nădejdea că ziua va fi ușoară. Dar n-are cum fi, niciodată. Și vă spun de ce. Chiar dacă, să zicem, se aliniază planetele și am parte, dintr-o dată, de cei mai buni elevi din lume – talente într-ale schiului, oameni neîmpinși de la spate să facă schi, caractere pline de curaj și voință, fără nici o scutire la sport în viața lor –, totuși cele șase ore de lucru tot șase rămân, că ne place, că nu. Iar uneori șase ore pot fi exclusiv ore de inițiere, ceea ce înseamnă, efectiv, șase ore de urcat cu schiurile în spinare, pe panta destul de abruptă pe care noi, monitorii de la „Pași Liberi”, preferăm să facem abc-ul. Sunt șase ore, deci trei ședințe a câte două, în care e bine să nu numeri minutele, oricât ai fi de rupt. La lecțiile de schi, exact ca la spălatul de oale printre italieni, timpul se măsoară în momente și oameni, nu în minute și secunde. Și chiar dacă fiecare oră de schi ți se pare fix ca ora pe care ai avut-o ieri, dar cu alt elev, chiar dacă repeți într-una aceeași poezie pe care o spui și-n somn, tu știi că elevul de azi e pentru prima oară în fața provocării, iar pentru el orice cuvințel contează. Ca o biblie. E, deci, o luptă crâncenă, insesizabilă cu ochiul liber, între nevoia monitorului de a parcurge o rutină și obligația lui de a da viață rutinei, fără ca elevul lui, care beneficiază de acea rutină, să simtă vreun pic că e beneficiarul unei rutine. Da, sună stufos și caragialian, dar e însăși esența unei lecții de schi.

Dacă în timpul celor șase ore de schi n-ar intra, din când în când și din loc în loc, unele mizerii de culise, specific românești (citește, în acest sens, Schiorul român și Ce nu este schiul), cele șase ore ar fi numai cântec și voie bună. Dar mizeriile intră și, oricât ai fi de imun la spectacolul prostiei, nu ți-e totuna. Un tată nervos, care urlă la copilul de 4 ani pentru că pică într-una la teleschi; un șmecher care o taie cu snowmobilul prin parcare; un kamikaze în blugi și cu căciulă pe vârf de cap, care era cât pe-aci să te spulbere pe pârtie; un țărănoi cu geacă Halti ultimul tip, care se bagă în față la coadă, că cică e nevastă-sa acolo și-l așteaptă; un geniu care le știe pe toate și care își vrea banii înapoi dacă e ceață pe pârtie etc. Practic, oricât ai vrea să nu le vezi, le vezi, iar ceea ce ar fi trebuit să fie bucurie în natură, contopire cu aerul de munte și chef de schi, e umbrit de reconfirmarea zilnică, prin zeci de exemple, a faptului că românul își face treaba pe dos inclusiv în concediu. Partea plină a paharului e, uneori, chiar paharul în sine: un gât de rachiu cu ceilalți monitori sau cu băieții de la Salvamont, după program, este cel mai bun mod de a te râde și de a da shift + delete unei zile maro.

 

I coleghi

 

Adică băieții de la teleschi, băieții de la telescaun, omul de pe ratrack, fetele de la bar, ceilalți monitori etc. Fără ei și ele, stagiunea de schi din Șureanu ar fi exact cum ar fi fost stagiunea de vară din hotelurile italienești, dacă i-aș fi exclus pe bucătari și cameriste. Paradoxul este că, spre deosebire de Italia, aici nu e întotdeauna musai să lucrăm în echipă; orele noastre de schi nu prea depind de rapiditatea cu care omul de la teleschi îți dă crosa sau de energia cu care omul de la telescaun sare în ajutorul elevului, ca să nu cadă la debarcare. Oarecum ne descurcăm și singuri, mai ales dacă elevul e un kinder ușor ca pana. Aportul major al colegilor sus-menționați șade în vorbele lor de duh, de înțelepciune ivită din istovire, din mișto și din saturație, pe care ți le servesc în cele câteva clipe pe care le ai între două crose, la coadă sau în trecere pe lângă un ratrack. Toți sunt ca tine, toți trag ca tine, dar pe „felia” lor, toți sunt 100% egali cu job-ul, toți au pierdut șirul zilelor de când sunt pe munte, toți sunt departe de case, toți și-au redus viața la o sobă, o lopată de zăpadă și un cuier în care își agață mănușile. Și toți se întreabă, unii pe alții, din când în când, „tu când cobori?

 De băieții de la teleschi îmi place că sunt onești. Au în palme umflături, uneori chiar sânge; sunt înghețați puțin spus, au fețele roșii de viscol, și totuși încă au chef de glume, cel mai adesea pe seama durității feselor anumitor schioare, după ce le pun crosa sub fund. Omul de pe ratrack are aceeași geacă, de când îl știu. Plină de pete. Iar când dau mâna cu el, îmi întinde brațul, pentru că are palmele veșnic cănite. Are un zâmbet obosit pe figură și e chiaun de cap, fiindcă nu doarme noaptea, așa încât noi să avem dimineața, la prima oră, pârtii frumos bărbierite. Cât despre colegii monitori, cu buzunarele căptușite cu bani, cărți de vizită și batistuțe de nas, dar cu genunchii praf și cu spatele în piuneze, no comment… Ne înțelegem din priviri.

 

La casa mia

Tocmai am primit un mesaj de la un foarte bun prieten: „bă, îi aproape martie. Tu când mai vii pe acas’?” O stagiune, că-i la munte sau mare, o poți recunoaște prin raportul invers proporțional între dorul de casă și zilele rămase până la final. Teoria nu e valabilă și pentru Șureanu. Muntele a devenit, treptat, casă, așa încât sfârșitul stagiunii nu înseamnă decât sfârșitul încasărilor. Dorul de casă se pulverizează, treptat, fiindcă eu, unul, aici aș rămâne. M-ar mulțumi soba mea, crăpată la încheieturi, mi-ar fi suficientă căsuța cu o singură încăpere care, timp de trei luni, mi-a fost living, dormitor, cinematograf, discotecă de anii ’80 și sală de mese. Aici au fost oboseala și rutina, nervii și stresul, miștoul constant, fazele de tot râsul, nesomnul și berea.

 Aici, la munte, unde pot fi patru anotimpuri într-o zi, e loc destul pentru emoții. Iar cea mai puternică dintre ele, chiar dacă poate nu veți crede, e nerăbdarea să înceapă următorul sezon.

3 comentarii la „HAI FATTO LA STAGIONE?” Confesiunile unui monitor de schi

Lasă un comentariu

dannyungurracing
sacalatorim.ro.
rcluj
© 2017 SKIPASS Magazine